Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘frunze’ Category

El: ce faci?  

Ea: stau pe pieptul tau.

El: pai numai sta ca ma doare…te apesi pe inima mea..

Ea: credeam ca iubirea mea nu este atat de grea..credeam ca este usora si ca te duce spre o lume numai a ta.

El: este grea….pentru ca este prea mare….

El:stii…nu trebuia sa fie asa…nu trebuia sa fie asa mare…imi este greu sa iti spun ceva…desi e doar un cuvant, tot mi-e greu…(suspina si se intoarce cu spatele la ea)

Ea: spune-mi! vorbeste-mi! nu te mai ascunde dupa cortina….

El: ma ascund pentru ca mi-e greu….

Ea: taci!!!! si zi-mi o data!

El:……ihhhh……un singur cuvant, da?

Ea: da, numai spune-mi-l, te rog…!!!

El: ADIO!

Ea: adio?de ce?

El: adio si atat.(se intoarce spre ea, o ia in brate, o strange cu putere, o saruta dupa care se imbraca si iese pe usa)

Ea: dar..dar.. te iubesc…..

El: si eu, dar nu lafel de mult ca tine….

Ea: esti un fricos!

El: stiu, deaceea fug de tine si iubirea ta…

tranteste usa si iese din curte.ea ramane singura in pat, uitandu-se pe tavan. In winamp era doar o singura melodie….melodia lor…..ea incepe sa planga si incepe sa se gandeasca la toate clipele frumoase petrecute cu el….ia telefonul in mana si ii scrie un mesaj:  „pentru ultima data te rog sa te intorci la mine si sa imi spui ca ma  iubesti. vreau sa ma iei in brate si sa imi zici ca nu am facut nimic sa merit asta”. dupa 5 minute primeste mesaj de la EL:  „tot ce ai facut este doar simplu fapt ca ma iubesti prea mult, iar eu nu merit asta.nu vin la tine….lasa-ma asa cum o sa te las si eu….”……ea citeste mesajul de 10 ori.nu dureaza mult si adoare….acum este in lumea viselor..in lumea ei…..

 

Read Full Post »

peste cate minute genele mele iti vor lovi salbatic buza de jos?

peste cate ore iti voi raspunde cu zambet fals la intrebarea ta nevinovata?

peste cate zile voi ajunge indeajuns de slaba pentru ati spune gandul meu mic si prostut?

peste cate saptamani vei realiza ca tu nu insemni pentru mine ceea ce insemn eu pentru tine?

peste cati ani ne vom intalni si ne vom surade si vom trece mai departe, ca doi strain care am devenit?

peste cate decenii imi voi zambi amar in oglinda, stiind ca tu nu mai esti acolo sa imi surazi inapoi?

peste cate secole se va descoperi urma respiratiei mele printre frunzele tomnatice?

peste cate milenii vom putea petrece cateva clipe impreuna, prin trupurile care ne vor adaposti sufletele ratacite?

dupa cate infinite amagiri ma vei vedea asa cum sunt?

Read Full Post »

A fost odata ca niciodata o frunza…O frunza in trei nuante de toamna…O frunza ce zboara din toamna in toamna…din gand in gand…O frunza purtata de visari..O frunza altfel decat toate celelalte. O frunza ce noaptea tremura de frig intr-un parc cenusiu…O frunza ce dimineata isi incepe zborul increzatoare in cer…O frunza pe care se astern picaturi reci de ploaie…o frunza ce sta nemiscata in furtuni…O frunza pe care gerul nu o ingheata.O frunza care se teme de pasul greu si grabit al oamenilor…O frunza ce vrea palme s-o protejeze uneori…Si ochi care sa-i vada frumusetea…Si suflet care sa o inteleaga asa cum e ea…O frunza intr-o toamna eterna.

O frunza ce e indragostita de Vant…O frunza ce viseaza o iubire cum n-a fost vreodata…O frunza singura printre alte frunze.De fapt e cea mai trista si mai singura frunza pe care o stiu.

Si uneori,noaptea tarziu,cand visul o doare prea tare,cand lumina dispare,cand aude muzici triste,cand se vede singura,cand tresare,cand plange,cand urla,cand zambeste,sau cand se bucura,vrea povesti.Se duce la copaci,se duce la Luna,se duce la nori,la stele,se duce la munti si se duce la mare…Iar acestia sunt mereu tacuti.Doar Luna ii spune cand si cand, incet, ca o sa fie bine.Si apoi,purtata de Vant rece,se duce la oameni.Se aseaza in fata lor si le cere povesti.Uneori,frunza,nu are glas.Si sta pur si simplu nemiscata in fata omului.Dar oamenii uneori nu o vad…Sau o calca nepasator…Sunt oameni ce n-au timp de frunze,sunt oameni ce sunt orbi frunzelor,sunt oameni ce se tem de toamna frunzelor…Dar frunza din poveste nu se lasa.Sare in ochii oamenilor si -i roaga la povesti. Cand si cand un trecator,se apleca si o ia in palme,pare sa-i vada culoarea exact asa cum e ea,pare sa-i inteleaga toamna,pare doar.Pentru ca toti sunt trecatori…Pentru ca vin si pleaca.Si sunt straini…Si sunt umani…Si sunt muritori.

Si atunci,frunza isi spune ca nu are nevoie de oameni ca sa zboare …Si Vantul atunci o amageste putin cu zborul…Putin sus…putin jos…O coboara cand si cand pe pamant si ea cade tot in dreptul pasilor de om…Apoi se ridica iar…Spre nori..spre munti…

Dar intr-o zi,intr-o zi,in zborul ei , o alta frunza o s-o atinga…Si o sa-i zambesca tot in culori de toamna…Si o s-o iubeasca intr-o toamna eterna.

Acum,imi sopteste povestea.Imi spune ca Vantul o duce in noaptea asta spre Luna.Luna o sa-i spuna c-o sa fie bine.Iar Luna nu minte niciodata.

Le Vent me portera.

Read Full Post »

Angoasa

Du-ma sus, coboara-ma,
e prea frig, ma topesc,
saruta-ma, lasa-ma dracu’,
in veci nu o sa stiu.

Priveste-ma, de ce te holbezi?
Atinge-ma, ma doare,
suna-ma, scuteste-ma,
in veci nu o sa stiu.

Mergem, n-am chef,
dormim, n-am somn,
mi-e sete, ma inec,
in veci nu o sa stiu.

Tine-ma, lasa-ma,
prinde-ma, da-te la o parte,
vino, du-te,
in veci nu o sa stiu.

Cum soarele te arde,
daca il iubesti prea mult,
nici eu nu te cunosc
si-n veci n-o sa te stiu.

Cum apa te omoara,
de te scufunzi adanc,
nici eu n-o sa te descopar
si-n veci n-o sa te stiu.

Read Full Post »

Dimineata mea!

Se trezea devreme si astepta, asemenea unui copil al dracului de entuziasmat si curios, soarele. Sa rasara soarele. Sa-i cladeasca un orizont mai luminat . Ii era somn, casca vrand-nevrand, mai inchidea ochii prinzand intre gene cate un vis , dar avea cafeaua amara ce ii placea atat de tare . Tigarile ii faceau meschin cu ochiul si ea le dezmierda cu privirea. Le soptea intr-un mod nebunesc, aproape nefiresc ” Incetati, incetati, va voi lasa sa va jucati cu soarele indata ce nu ma voi mai simti deloc vinovata… ” .
     Abia astepta sa isi intinda somnoros razele pana la ea, sa le imprastie cu o oarecare nesimtire bine-venita pe al ei pervaz, in a ei casa, in ale ei palme, in a ei cafea, sa-i fumeze tigara, sa-i invadeze trupul, spiritul si mintea. Blestema rasariturile atat de iubite pentru ca ii dadeau mai multa pofta de viata si isi fuma cu mai multa pasiune tigarile si ramanea repede fara bani. Isi asculta blues-urile „de suflet” , caci oare ce altceva ai putea asculta cand vibrezi asa cum vibra ea? Se unduia parca drogata, murmura notele stiute, versurile pe care si le amintea. Lumina se pierdea ca mierea printre degetele ei..
     Inalta cerculete  mici de fum ce se pierdeau mult mai repede decat ar vrea, printre raze, si apoi , lasa lumina sa se scurga sfios printre obloanele de mult trase ale sufletului ei..

Read Full Post »

Ştii? Într-un fel pe noi ne desparte noaptea… noaptea care îţi face ochii de ciocolată, care îţi toarnă pe buze miere şi-apoi ne-ascunde pe amândoi în stelele ei de primăvară nebună. Ne desparte şi ne apropie-n acelaşi timp, ca şi cum am fi două feţe ale aceleiaşi coli de hârtie – doi şi totuşi unul, împreună şi totuşi separaţi. Pe noi noaptea ne-aduce mai aproape.
Uite, uneori cred că suntem păpuşi, păpuşi prinse-n fire lungi de păr şi pasiune (şi fiecare este propriul păpuşar). Iar serile eu mă joc în coardele tale şi tu-n ale mele până ce ne-ncurcăm în ele şi-n fibrele roşiatice de lumină crepusculară, zbătându-ne apoi noaptea întreagă, lipiţi, încleştaţi într-un singur trup, un noi liber şi ud şi fericit. Abandonez fâşii din mine în mâinile tale şi-apoi vii iarăşi să mi te încolăceşti pe trup, să-ţi camuflezi corpu’-n al meu, până se stinge luna din decorul nostru de teatru…
Şi crede-mă, crede-mă, uneori aş vrea cu disperare să ştiu cum simţi tu, cum mă simţi tu, să pătrund cumva în tine, în pielea şi-n ochii şi-n buzele tale şi simţurile-ţi să fie ale mele, să ne spargem amândoi într-un răsărit prea tânăr, într-o fericire prea mare.
Să-ţi mai mărturisesc ceva?
Câteodată, nu suport să mă despart de tine. Căci toate eurile mele, visându-se încă întinse leneş în braţele tale, în patul cald, toate-mi şoptesc deodată că mi-e dor. „Mi-e dor de tine”, strigă toate şi (înţelegi?) mă copleşesc. Şi ce pot face?
Îmi lipseşti. Şi oamenii au nevoie de aripi…

A ta,
o Sâmbătă încă adormită.

Read Full Post »