Feeds:
Articole
Comentarii

Nehotararea

Cu pasi sovaitori de-amaraciune
Ma urc pe sub castanii desfrunziti
Iar noaptea colbaire de taciune,
imi cade nor pe ochii osteniti.
Ma urc pe sub castanii goi de frunze,
Iti caut umbra-n geamul luminat,
Si visu-mi vrea prin ziduri sa patrunza,
Sfios cu gandul tau…
sa stea la sfat(repeat).

Ma duce dorul trist sa urc spre tine
Mi-e inima-n valtoare, dau sa urc,
doar cativa pasi mai am, trei pasi in fine,
trei pasi, un pas mai am,
Si-n el ma urc/culc(repeat)

Si las sa-mi cada umeda privirea,
in jos si-noapte mi-l ascund,
Si fug, si fug in suflet cu mahnirea,
O sterg in negrul umbrelor stafund,
Mereu vreau sa ma-ntorc, mereu din cale,
Chemat de dorul meu sovaitor
Dar voi, n-ajung in pragul casei tale
Si plans pe sub castanii…
goï cobor(repeat).

Nehotararea


Ma uitam azi de dimineata la oamenii din metrou privindu-le fetele si gesturile, incercand sa imi imaginez viata pe care au avut-o pana in acel moment, copilaria, bucuriile, traumele. Am privit multe chipuri si ce am observat e unicitatea fiecaruia, oricat de cliseu ar fi fost, -culmea erau doua blonde una mai pitipoanca decat cealalta-, fiecare persoana era de sine statatoare, fiecare o entitate cu un contur fizic dar mai ales mental clar definit. Cum stateam eu pe un scaun aveam in fata un tip cam de 45 de ani, cu un par zburlit in cap, putin pe parti si in frunte, restul cazut prada cheliei. (Mi se pare foarte ironic faptul ca multi din barbatii de varsta a 2a isi lasa parul lung tocmai atunci, cand incep sa aiba chelie, si isi fac asa o freza a la shuvita lui Base.) Tipul mi-a captat atentia pt ca il cam bufnea rasul si ii cam fugea capul de somn, era zambitor si totusi obosit, era un tip asa de cald, genul acela de om care ne aduce aminte de bunicul. Ulterior privirea mi-a fugit catre o tanara care statea langa el, foarte aranjata, dar pe chipul careia nu citeam nimic.. era foarte sobra… foarte impersonala… daca ar fi fost facuta din plastic nu ar fi fost nici o diferenta. Era o femeie frumoasa, dar de 10 ori mai putin atractiva ochiului decat tipul ala mai sus mentionat. (fara glume sexuale, ne-am inteles?). Parea sumbra si grabita spre o munca a carei principala trasatura ar fi fost rutina… ce era alarmant e ca parea ca aceasta e starea ei normala si nu ca pur si simplu ar fi avut o zi proasta… avea un o privire lipsita de vlaga,.. blank face. Mi-am dar seama ca oamenii acestia pe chipul carora nu poti sa le citesti trecutul, copilaria, sirul timpului… sunt ca si morti. De ce? pentru ca si-au pierdut viata din ochi si chip, viata lor.

Nu e nimic mai trist decat sa fii un om care a uitat sa traiasca.

Ploua, o mare sparta in miliarde de franturi cade pe pamant, un infinit de picaturi se izbeste de pervaz , monoton.

Buna dimineata, e toamna. Trecute sunt acum caldurile, luand cu ele zbuciumul si nebunia verii, franturi de amintiri, material pentru nostalgii. Stau in pat si ma uit prin perdea, totul este gri totul este rece. Toamna intodeauna mi s-a parut cel mai expresiv si mai interesant anotimp dintre toate, atat de complex, atat de capricios… Un anotimp al reflectiilor interioare, al meditatiei, al gandirii si contemplarii. Un anotimp paradox, un anotimp care sub aceasta patura mortuara a taceri ascunde viata, atat de intens traita; un anotimp al marilor iubiri in ciuda atmosferei posomorate. Anotimpul extremelor, al sufletului pe de o parte si al tristetii si depresiilor extreme pe de alta.

Ma ridic din pat, e 9 dimineata si e atat de intuneric, merg spre bucatarie.. gresia de pe jos e atat de rece, ma simt ca intrun ospiciu. Cafeaua, nu am nevoie de ea…dar e o mica placere pe care mi-o fac. Nu sunt nici trista, nici fericita, nici nervosa, nici calma… sunt sedata. Sunt sedata si vreau sa raman asa pt ca mi-e bine. Am indraznit sa rup tacerea acestei dimineti cu un pic de muzica, un sacrilegiu, un pacat.. ascult doar 2 melodii diametral opuse, nu am sa le dau numele, le tin doar pentru mine. Imi vine sa ma bag inapoi in pat, sa las muzica sa curga ..data incet in asa fel incat sa o aud ca pe un gand; sa inchid ochii sa imi golesc mintea.

As vrea sa spun multe, dar nu cred ca are rost… si pana la urma nu cred ca am ce. Azi prefer sa nu gandesc, AZI PREFER SA MA BUCUR DE TOAMNA!!! Citește în continuare »

A fost odata ca niciodata o frunza…O frunza in trei nuante de toamna…O frunza ce zboara din toamna in toamna…din gand in gand…O frunza purtata de visari..O frunza altfel decat toate celelalte. O frunza ce noaptea tremura de frig intr-un parc cenusiu…O frunza ce dimineata isi incepe zborul increzatoare in cer…O frunza pe care se astern picaturi reci de ploaie…o frunza ce sta nemiscata in furtuni…O frunza pe care gerul nu o ingheata.O frunza care se teme de pasul greu si grabit al oamenilor…O frunza ce vrea palme s-o protejeze uneori…Si ochi care sa-i vada frumusetea…Si suflet care sa o inteleaga asa cum e ea…O frunza intr-o toamna eterna.

O frunza ce e indragostita de Vant…O frunza ce viseaza o iubire cum n-a fost vreodata…O frunza singura printre alte frunze.De fapt e cea mai trista si mai singura frunza pe care o stiu.

Si uneori,noaptea tarziu,cand visul o doare prea tare,cand lumina dispare,cand aude muzici triste,cand se vede singura,cand tresare,cand plange,cand urla,cand zambeste,sau cand se bucura,vrea povesti.Se duce la copaci,se duce la Luna,se duce la nori,la stele,se duce la munti si se duce la mare…Iar acestia sunt mereu tacuti.Doar Luna ii spune cand si cand, incet, ca o sa fie bine.Si apoi,purtata de Vant rece,se duce la oameni.Se aseaza in fata lor si le cere povesti.Uneori,frunza,nu are glas.Si sta pur si simplu nemiscata in fata omului.Dar oamenii uneori nu o vad…Sau o calca nepasator…Sunt oameni ce n-au timp de frunze,sunt oameni ce sunt orbi frunzelor,sunt oameni ce se tem de toamna frunzelor…Dar frunza din poveste nu se lasa.Sare in ochii oamenilor si -i roaga la povesti. Cand si cand un trecator,se apleca si o ia in palme,pare sa-i vada culoarea exact asa cum e ea,pare sa-i inteleaga toamna,pare doar.Pentru ca toti sunt trecatori…Pentru ca vin si pleaca.Si sunt straini…Si sunt umani…Si sunt muritori.

Si atunci,frunza isi spune ca nu are nevoie de oameni ca sa zboare …Si Vantul atunci o amageste putin cu zborul…Putin sus…putin jos…O coboara cand si cand pe pamant si ea cade tot in dreptul pasilor de om…Apoi se ridica iar…Spre nori..spre munti…

Dar intr-o zi,intr-o zi,in zborul ei , o alta frunza o s-o atinga…Si o sa-i zambesca tot in culori de toamna…Si o s-o iubeasca intr-o toamna eterna.

Acum,imi sopteste povestea.Imi spune ca Vantul o duce in noaptea asta spre Luna.Luna o sa-i spuna c-o sa fie bine.Iar Luna nu minte niciodata.

Le Vent me portera.

Angoasa

Du-ma sus, coboara-ma,
e prea frig, ma topesc,
saruta-ma, lasa-ma dracu’,
in veci nu o sa stiu.

Priveste-ma, de ce te holbezi?
Atinge-ma, ma doare,
suna-ma, scuteste-ma,
in veci nu o sa stiu.

Mergem, n-am chef,
dormim, n-am somn,
mi-e sete, ma inec,
in veci nu o sa stiu.

Tine-ma, lasa-ma,
prinde-ma, da-te la o parte,
vino, du-te,
in veci nu o sa stiu.

Cum soarele te arde,
daca il iubesti prea mult,
nici eu nu te cunosc
si-n veci n-o sa te stiu.

Cum apa te omoara,
de te scufunzi adanc,
nici eu n-o sa te descopar
si-n veci n-o sa te stiu.

Dimineata mea!

Se trezea devreme si astepta, asemenea unui copil al dracului de entuziasmat si curios, soarele. Sa rasara soarele. Sa-i cladeasca un orizont mai luminat . Ii era somn, casca vrand-nevrand, mai inchidea ochii prinzand intre gene cate un vis , dar avea cafeaua amara ce ii placea atat de tare . Tigarile ii faceau meschin cu ochiul si ea le dezmierda cu privirea. Le soptea intr-un mod nebunesc, aproape nefiresc ” Incetati, incetati, va voi lasa sa va jucati cu soarele indata ce nu ma voi mai simti deloc vinovata… ” .
     Abia astepta sa isi intinda somnoros razele pana la ea, sa le imprastie cu o oarecare nesimtire bine-venita pe al ei pervaz, in a ei casa, in ale ei palme, in a ei cafea, sa-i fumeze tigara, sa-i invadeze trupul, spiritul si mintea. Blestema rasariturile atat de iubite pentru ca ii dadeau mai multa pofta de viata si isi fuma cu mai multa pasiune tigarile si ramanea repede fara bani. Isi asculta blues-urile „de suflet” , caci oare ce altceva ai putea asculta cand vibrezi asa cum vibra ea? Se unduia parca drogata, murmura notele stiute, versurile pe care si le amintea. Lumina se pierdea ca mierea printre degetele ei..
     Inalta cerculete  mici de fum ce se pierdeau mult mai repede decat ar vrea, printre raze, si apoi , lasa lumina sa se scurga sfios printre obloanele de mult trase ale sufletului ei..

Ştii? Într-un fel pe noi ne desparte noaptea… noaptea care îţi face ochii de ciocolată, care îţi toarnă pe buze miere şi-apoi ne-ascunde pe amândoi în stelele ei de primăvară nebună. Ne desparte şi ne apropie-n acelaşi timp, ca şi cum am fi două feţe ale aceleiaşi coli de hârtie – doi şi totuşi unul, împreună şi totuşi separaţi. Pe noi noaptea ne-aduce mai aproape.
Uite, uneori cred că suntem păpuşi, păpuşi prinse-n fire lungi de păr şi pasiune (şi fiecare este propriul păpuşar). Iar serile eu mă joc în coardele tale şi tu-n ale mele până ce ne-ncurcăm în ele şi-n fibrele roşiatice de lumină crepusculară, zbătându-ne apoi noaptea întreagă, lipiţi, încleştaţi într-un singur trup, un noi liber şi ud şi fericit. Abandonez fâşii din mine în mâinile tale şi-apoi vii iarăşi să mi te încolăceşti pe trup, să-ţi camuflezi corpu’-n al meu, până se stinge luna din decorul nostru de teatru…
Şi crede-mă, crede-mă, uneori aş vrea cu disperare să ştiu cum simţi tu, cum mă simţi tu, să pătrund cumva în tine, în pielea şi-n ochii şi-n buzele tale şi simţurile-ţi să fie ale mele, să ne spargem amândoi într-un răsărit prea tânăr, într-o fericire prea mare.
Să-ţi mai mărturisesc ceva?
Câteodată, nu suport să mă despart de tine. Căci toate eurile mele, visându-se încă întinse leneş în braţele tale, în patul cald, toate-mi şoptesc deodată că mi-e dor. „Mi-e dor de tine”, strigă toate şi (înţelegi?) mă copleşesc. Şi ce pot face?
Îmi lipseşti. Şi oamenii au nevoie de aripi…

A ta,
o Sâmbătă încă adormită.